În urmă cu mai bine de jumătate de secol, în anul 1967, pe 4 februarie, a început construcţia primei autostrăzi din România, autostrada Bucureşti – Piteşti. Aceasta a fost dată în folosinţă în anul 1973.
Data începerii lucrărilor coincide cu un studiu realizat, în perioada 1967 – 1969, de Institutul de Proiectări în Transporturi (IPTANA), studiu dedicat construirii în perspectivă a unei reţele de autostrăzi.
România ar fi trebuit să aibă în prezent circa 3.200 kilometri de autostradă, în loc de numai 910 kilometri, cât are în 2022, dacă ar fi aplicat proiectele elaborate de singurul institut de profil de la acea vreme.
Studiul ţine cont de evoluţia în perspectivă a traficului până la nivelul anului 1990, dar şi de reţeaua de drumuri naţionale existente, sau de evoluţia economică şi creşterea gradului de motorizare.
De asemenea, IPTANA previziona în 1969 şi realizarea Autostrăzii Ardeal, actuala Autostradă Transilvania.
Institutul a susţinut începutul lucrărilor la Autostrada Bucureşti – Piteşti, prima autostradă din România.
La realizarea Autostrăzii Bucureşti – Piteşti s-au folosit, pe lângă cantităţile colosale de beton, aproape 450.000 de tone de asfalt, turnate în mii de ore de muncă. Cei 95 de kilometri ai drumului rapid au fost daţi în folosinţă în anul 1973, iar ulterior, le-au mai fost adăugaţi alţi câţiva kilometri.
Amplasată pe coridorul de transport european IV, autostrada are, în prezent, funcţionale trei segmente: unul de 109,6 km care leagă Bucureștiul, capitala României, de Pitești, reședința județului Argeș (care are un capăt în vestul Bucureștiului și celălalt la intersecția cu DN7, la nord de Pitești); un alt segment de circa 176 km care ocolește orașul Sibiu pe la nord (între localitățile Șelimbăr și Șura Mică) și merge mai departe până în dreptul localității Holdea, ocolind orașele Sebeș, Orăștie și Deva și tronsonul Margina – Nădlac, de 158 km.
„Autostrada Bucureşti – Pitești a reprezentat un pas uriaş în dezvoltarea infrastructurii României şi a însemnat enorm pentru Uzinele Dacia şi pentru judeţul Argeş. Obiectivul, luat în calcul în contextul unui plan mult mai măreţ şi care, la 1969, făcea parte din ceea ce, acum, se cheamă Coridorul IV de Transport Pan – European, n-a fost însă doar meritul ‹Epocii de aur›. România avea încă dinaintea Celui de-Al Doilea Război Mondial un plan de autostrăzi. Existau încă din perioada interbelică proiecte de infrastructură, puse mai târziu în practică. Un caz similar este și cel al Hidrocentralei de la Porţile de Fier, realizată în anii comunismului după un proiect ministerial gândit între cele două războaie mondiale”, explică sociologul conferențiar universitar doctor Constantin Augustus Bărbulescu, decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane din cadrul Universităţii din Piteşti.
O ştire Agerpres din 22 mai 1968 despre construcţia Autostrăzii Bucureşti-Piteşti relata că ”recent, în graficul de execuţie a fost consemnată începerea turnării fundaţiei de beton a părţii carosabile din zonele Ioneşti şi Ciorogârla”. În aceeaşi ştire se consemna faptul că pe şantierele autostrăzii erau utilizate staţii automate de preparare a asfaltului, combine de stabilizare a fundaţiilor, precum şi echipament electronic de control al diferitelor faze ale proceselor tehnologice, precum şi faptul că, potrivit proiectului, la sfârşitul anului urma să fie terminată construcţia sectorului Bucureşti-Ciorogârla-Petreşti în lungime de 36 km.
Potrivit unei alte ştiri Agerpres, preluată de ziarul ”Scânteia” din 9 ianuarie 1970, şantierele Departamentului transporturilor auto, navale şi aeriene terminaseră executarea primelor două benzi de circulaţie ale autostrăzii care urma să lege Capitala de oraşul Piteşti.
„De ce atunci se putea să se facă o autostradă repede şi acum o lălăim la nesfârşit?”
În 1967, Dumitru Antonescu avea 25 de ani şi lucra ca muncitor la un trust de construcţii din Piteşti. A fost printre primii angajaţi să lucreze la construcţia viitoarei autostrăzi.
„M-a atras din prima proiectul ăsta, era ca o provocare. Vă daţi seama cum suna: prima autostradă din România! Salariul era şi el unul bun pentru acele vremuri, plus că aveai condiţii de lucru neaşteptat de bune şi tehnologii pe măsură. Aveam o masă caldă şi transportul asigurat şi simţeam că muncesc într-o echipă. Oamenii aveau entuziasm. Pe şantierul autostrăzii au fost utilizate staţii automate de preparare a asfaltului, combine de stabilizare a fundaţiilor, dar şi echipament electronic de control al diferitelor faze ale proceselor tehnologice. Toată lumea lucra cu spor, nu era ca acum, când vezi atâţia muncitori lenevind pe şantiere când ei ar trebui să muncească”, îşi aminteşte Dumitru Antonescu. Tot Dumitru Antonescu îşi aduce aminte că la sfârşitul lui 1968 a fost finalizat sectorul Bucureşti-Ciorogârla-Petreşti, în lungime de 36 km: „Am început să punem asfalt la câteva luni după terminarea studiului de fezabilitate, iar guvernanţii ăştia de acum tot fac studii de fezabilitate şi nu sunt în stare de atâţia ani să înceapă construcţia autostrăzii Piteşti-Sibiu, pe care toată România o cere. De ce atunci se putea să se facă o autostradă repede şi acum o lălăim la nesfârşit?”.
Sursa: Anonimus