Pe vremea etern-cherchelitului Junker, se lansa proiectul de modificare a regulilor UE, care împărțea statele membre, în mod cinic, în funcție de viteza „reformelor” progresisto-globaliste. Germania și Franța erau puse, desigur, în centru, în prima viteză, imediat lângă fiind Benelux-ul și țările nordice. Țările din Est și Sud erau puse în viteza a treia sau chiar a patra, fără ambreiaj apăsat, urmând a fi lăsate de izbeliște sau transformate în periferii coloniale. Proiectul a fost abandonat pentru că, între timp, au apărut Brexit-ul și plandemia.
În mod special, plandemia a fost utilizată de Comisia Europeană pentru a căpăta mai multe competențe decât îi acordă TFUE, care stabilește competențe exclusive ale statelor membre și competențe limitate ale CE (principiul subsidiarității) în domeniul sănătății și al apărării, de exemplu.
Cu ocazia (planificată) a războiului, Macron și von der Leyen vorbesc din nou de modificarea tratatelor UE, pentru a integra mai ușor Ucraina și pentru a reintegra Marea Britanie (??!), dar mai ales pentru a permite crearea unei armate unice a UE, independentă de NATO. Motiv pentru care 12 state membre UE, mai toate membre și în NATO (minus Austria și Finlanda), se opun modificării. Culmea, pe listă apare și România…
Aceste două exemple arată nu că UE este din ce în ce mai solidară (așa cum visează progresiștii, adepți ai marii resetări și ai totalitarismului digital), ci din ce în ce mai precară și nefuncțională. Că, altfel, de ce ar mai fi necesare modificările tratatelor? Dacă ceva funcționează, nu îl schimbi, ci îl modernizezi și îl consolidezi. Ca morile de vânt.
Autor: Gheorghe Piperea